TribonianCodul penal definește infracțiunea printr-o singură frază cu patru condiții: fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o (art. 15 alin. (1) C. pen.). Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale (art. 15 alin. (2)). Apărarea începe de la a verifica fiecare condiție în parte, în ordinea în care lipsa uneia face inutilă discuția despre următoarea.
1. Fapta prevăzută de legea penală (tipicitatea)
Fapta concretă trebuie să corespundă descrierii din norma de incriminare: elementul material (acțiunea sau inacțiunea), urmarea, legătura de cauzalitate și, unde legea le cere, subiectul calificat, obiectul material, condițiile de loc sau de timp. Aici se verifică și dacă norma era în vigoare la data faptei și dacă a intervenit o lege penală mai favorabilă (art. 5).
Întrebarea practică: fapta descrisă în rechizitoriu se potrivește cu textul, element cu element? O lipsă aici înseamnă achitare, nu circumstanță atenuantă.
2. Vinovăția
Vinovăția există când fapta este comisă cu intenție, din culpă sau cu intenție depășită (art. 16 alin. (1)):
- Intenția directă: făptuitorul prevede rezultatul și îl urmărește; indirectă: îl prevede și, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui (art. 16 alin. (3)).
- Culpa cu prevedere: prevede rezultatul, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce; culpa fără prevedere: nu prevede, deși trebuia și putea (art. 16 alin. (4)).
- Intenția depășită: fapta intenționată produce un rezultat mai grav, din culpă (art. 16 alin. (5)).
Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede expres (art. 16 alin. (6)); fapta constând într-o inacțiune constituie infracțiune când este comisă cu intenție sau din culpă, dar numai dacă există o obligație legală sau contractuală de a acționa ori autorul a creat anterior starea de pericol (art. 17).
3. Caracterul nejustificat (antijuridicitatea)
Fapta nu constituie infracțiune dacă a intervenit o cauză justificativă: legitima apărare (art. 19), starea de necesitate (art. 20), exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații (art. 21), consimțământul persoanei vătămate (art. 22). Efectul cauzei justificative se extinde asupra participanților (art. 18 alin. (2)): fapta devine licită pentru toți.
4. Imputabilitatea
Fapta nu constituie infracțiune nici când a fost comisă în prezența unei cauze de neimputabilitate: constrângerea fizică sau morală (art. 24, art. 25), excesul neimputabil (art. 26), minoritatea făptuitorului (art. 27), iresponsabilitatea (art. 28), intoxicația involuntară (art. 29), eroarea (art. 30), cazul fortuit (art. 31). Spre deosebire de cauzele justificative, efectul lor nu se extinde asupra participanților, cu excepția cazului fortuit (art. 23 alin. (2)).
Schema de analiză a apărării
| Întrebarea | Dacă răspunsul este „nu” |
|---|---|
| Fapta corespunde textului de incriminare, element cu element? | fapta nu este prevăzută de legea penală |
| Există forma de vinovăție cerută de text? | lipsa vinovăției |
| Lipsește orice cauză justificativă? | fapta este justificată |
| Lipsește orice cauză de neimputabilitate? | fapta nu este imputabilă |
Ordinea contează: o apărare pe legitimă apărare într-o cauză în care fapta nici nu este tipică risipește timpul instanței și al clientului. Abia după cele patru trăsături se discută participația, tentativa, unitatea sau pluralitatea de infracțiuni și individualizarea pedepsei.
Textul la zi: Codul penal, Partea generală, Titlul II („Infracțiunea”). Jurisprudența obligatorie a ÎCCJ și deciziile CCR notate la fiecare articol sunt în aplicație.